Problemele legate de românii din jurul ţării au revenit, în ultimul timp, în atenţia politicienilor şi a presei din România, în special în urma unor nereguli sesizate în comunităţile româneşti din Serbia, Ucraina sau Ungaria. Cu toate acestea, românii din zonele istorice aflate în afara frontierelor nu ocupă spaţiul cuvenit în agenda românească, fapt care ne împiedică să cunoaştem pe deplin realităţile pe care aceştia le trăiesc. Senatorul Viorel Badea, preşedintele Comisiei pentru românii de pretutindeni din Senatul României, ne-a împărtăşit o parte din problemele cu care se confruntă etnicii români din afara ţării.

Reporter: Aş dori să discutăm pentru început despre situaţia actuală a românilor de peste Prut, mai ales ţinând cont de faptul că aveţi şi un cabinet parlamentar la Chişinău, unde, probabil, basarabenii vin cu diferite probleme.

Viorel Badea: Acest cabinet parlamentar funcţionează de doi ani. La început, nu credeam că va fi atât de util, însă, ulterior, mi-am dat seama că este un mare succes ceea ce facem noi acolo, în sensul că, în toată această perioadă, au fost depuse peste 6.000 de memorii de către basarabeni, fie că sunt cetăţeni români sau cetăţeni ai Republicii Moldova.

Reporter: Ce solicită basarabenii în aceste memorii?

Viorel Badea: În primul rând, îi interesează care sunt procedurile pentru redobândirea cetăţeniei române şi consider că este absolut firesc să fie aşa. Noi încercăm să facem o reparaţie morală şi istorică, iar ei, evident, încearcă să-şi recâştige un drept de care au fost deposedaţi în mod abuziv. Nu am făcut altceva decât să venim în întâmpinarea solicitărilor lor şi să propunem această nouă procedură de redobândire a cetăţeniei române, pe care eu încă o consider destul de complicată şi pe care, probabil, în următoarea perioadă de timp, o vom flexibiliza şi mai mult, pentru că există foarte multe solicitări în acest sens. Am mai avut solicitări din partea basarabenilor în ceea ce priveşte modul în care pot obţine vizele pentru România, care este situaţia legată de bursele de studiu oferite de statul român, au mai apelat la noi reprezentanţi ai primăriilor, care vor să afle cum pot să se alăture proiectelor tranfrontaliere, în special pentru refacerea infrastructurii locale. Solicitările sunt destul de multe, iar ceea ce mă bucură este faptul că oamenii vin şi se interesează, România este un subiect foarte important pentru ei, deşi în anumite contexte şi sondaje ar putea părea că nu există un asemenea interes. Basarabenii sunt interesaţi de parcursul european al Republicii Moldova, pentru că ei leagă acest parcurs de evoluţia europeană a României, văd într-adevăr în România unul dintre cei mai mari apărători ai intereselor şi ai itinerarului european al Republicii Moldova. Nu în ultimul rând, mulţi ne întreabă "dar dacă ne-am uni, cum ar fi pentru noi, mai bine sau mai rău?". Prin urmare, trebuie să avem aceste discuţii cu ei, deoarece astfel de chestiuni trebuie să fie dezbătute cu maximă seriozitate şi sinceritate.

Reporter: S-a schimbat atitudinea basarabenilor faţă de România odată cu venirea la putere a Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE)?

Viorel Badea: Sigur că da. În momentul în care electoratul Republicii Moldova şi-a exprimat voinţa de a merge spre statele Europei occidentale, evident că a crescut foarte mult interesul şi faţă de politica din România, şi faţă de modul în care România se mişcă, în calitate de stat european, în rândul celorlalte puteri occidentale. De asemenea, s-a întregistrat o continuă creştere a interesului faţă de România odată cu suplimentarea numărului de burse. Să nu uităm că statul roman a oferit un număr de 5.000 de burse pentru tinerii basarabeni care vor să studieze în România. A crescut interesul pentru România şi odată cu reintrarea în spaţiul mediatic al Republicii Moldova a unor posturi de televiziune sau ziare româneşti, iar media, din punctul meu de vedere, este domeniul hotărâtor atunci când este vorba de o informare obiectivă şi constantă a românilor basarabeni. Sincer să fiu, sunt optimist, însă trebuie să fim în continuare foarte prezenţi ca oameni politici în Republica Moldova. Când spun oameni politici, mă refer la politicieni din toate partidele, pentru că Basarabia nu este atributul unui anumit partid politic, ci reprezintă interesul nostru, al tuturor şi trebuie să fim cu toţii prezenţi acolo. Trebuie să existe o politică mai coerentă a partidelor politice prin parlamentarii din judeţele de frontieră în ceea ce priveşte sprijinirea unor proiecte cu caracter transfrontalier sau care vizează înfrăţirile sau organizarea de simple vizite turistice, cum ar fi vacanţele la mare sau la Dunăre. Din acest punct de vedere, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) este extrem de activ, desfăşurând programe prin care mulţi tineri, nu numai din Basarabia, dar şi din celelalte state locuite de români, vin an de an în România, pentru a se familiara cu valorile româneşti. Aceste politici trebuie să continue, deoarece este important să încercăm să identificăm odată pentru totdeauna valorile care ne reprezintă ca neam, să nu ne mai fie ruşine să spunem că ne iubim naţiunea şi trebuie să facem tot ce este posibil pentru a ne promova identitatea, indiferent de ce am putea să fim acuzaţi. Dacă mergeţi în Basarabia şi le vorbiţi celor de acolo de neamul românesc şi de România, ei sunt extraordinar de emoţionaţi când intră în contact cu aceste valori şi, practic, le conservă şi le promovează ca pe nişte odoare. Ne reîntoarcem asupra acestor valori şi trebuie să le tratăm la adevărata lor dimensiune. Nu cred că există ceva mai pragmatic, decât să-ţi promovezi identitatea.

Reporter: Se discută foarte mult despre Chişinău, Bălţi sau Cahul, dar mai puţin despre Tiraspol sau Tighina. Unde se situează românii din regiunea transnistreană pe agenda oficialilor de la Chişinău şi, de ce nu, a celor de la Bucuresti, ţinând cont de faptul că vorbim despre un teritoriu cu destul de multe probleme? Foarte mulţi şi-au pus speranţe în noua conducere de la Tiraspol.

Viorel Badea: Trebuie să fim realişti şi serioşi. Eu nu-mi pun nicio speranţă în noua conducere a Transnistriei şi a unui stat care nu există. Din punctul meu de vedere, la Tiraspol nu există o nouă conducere, pentru că nu există un stat, Transnistria este un judeţ care, practic, ţine cu administraţia de Chişinău. Primul lucru care trebuie făcut acolo este retragerea trupelor străine de pe teritoriul Republicii Moldova, după care, bineînţeles, trebuie să se facă proiecte investiţionale, să se aducă investiţii occidentale, companii multinaţionale, care să fie prezente în zonă.

Reporter: Cum credeţi că se poate implica România în soluţionarea conflictului transnistrean?

Viorel Badea: România trebuie să fie mai activă, mai prezentă şi să folosească instrumentele politicii internaţionale la care ea este parte. Bucureştiul trebuie să îşi informeze permanent partenerii din Uniunea Europeană cu privire la situaţia de facto din Transnistria, iar eu, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei pentru prevenirea conflictelor prin dialog, din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), am propus colegilor mei să organizăm o audiere la această subcomisie, cel mai probabil în toamnă, în care să îi putem pune la curent pe colegii din parlamentele naţionale incluse în APCE cu privire la situaţia reală din Transnistria. Un exemplu în acest sens poate fi situaţia din Valea Timocului, când toată lumea vorbea, dar nimeni nu cunoştea realitatea faptelor din acea zonă. În plus, am făcut o adresă către preşedintele APCE, Jean-Claude Mignon, în care am atras atenţia asupra abuzurilor la care este supusă educaţia în limba română în regiunea transnistreană, pe de o parte, iar, pe de altă parte, DRP are foarte multe acţiuni care îi vizează pe românii din Transnistria, ultima dintre ele fiind o importantă donaţie de calculatoare, care a fost predată la Chişinău tinerilor din Tiraspol, în prezenţa primarului general al capitalei Republicii Moldova, Dorin Chirtoacă. Personal, intenţionez să merg în Transnistria în viitorul apropiat, împreună cu colegi din Parlamentul de la Chişinău. Ceea ce este important pentru noi, politicienii români, este să avem conştiinţa faptului că trebuie să ne implicăm, să protejăm populaţia românească din Transnistria. Chiar dacă în regiunea transnistreană ar locui un singur român, ar trebui să mă preocup de situaţia lui. Din Biblie aflăm că păstorul şi-a lăsat cele 99 de oi şi s-a dus să caute oaia pierdută. Este un lucru firesc, trebuie să alergăm după români oriunde ar fi în lume şi să îi protejăm, mai ales în spaţii destul de controversate, cum este judeţul Transnistria. Trebuie să ne informăm foarte bine partenerii europeni cu privire la ceea ce se întâmplă acolo, ar trebui să forţăm intrarea într-un parteneriat pentru Transnistria, în primul rând pentru că este vecinătatea României, iar în al doilea rând, pentru că avem români care trăiesc acolo, de care noi suntem responsabili. Totodată, din punctul meu de vedere, conducerea Republicii Moldova ar trebui să fie puţin mai dezinvoltă atunci când tratează chestiunea transnistreană şi să îi protejeze mai mult pe cetăţenii Republicii Moldova, care sunt suverani pe acel teritoriu. De asemenea, Biserica Ortodoxă Română ar trebui să fie prezentă în Transnistria.

Reporter: Se poartă tratative în acest sens şi între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă Rusă?

Viorel Badea: Biserica noastră este o biserică fundamental spirituală, nu o biserică politică, precum cea din Rusia. "Expansiunea" Bisericii Ortodoxe Române este o "expansiune" dictată efectiv de necesităţi de îmbogăţire şi protejare spirituală a comunităţilor noastre de creştini ortodocşi. Din câte ştiu, au fost şi există în continuare foarte multe discuţii pentru revenirea Bisericii Ortodoxe Române în zonele în care a fost dintotdeauna, iar aceste discuţii au şi legătură cu parohiile noastre din Ucraina sau alte spaţii. Din fericire, avem o biserică deosebit de conştientă de amplitudinea mişcării spirituale şi foarte bine organizată în afara actualelor frontiere ale României. Prin urmare, consider că este absolut necesar să ne orientăm mai mult spre Transnistria şi spre alte astfel de zone şi, totodată, să fim prezenţi cât mai mult, sub toate formele, chiar dacă ajungem la frontieră şi suntem trimişi acasă sau ni se pun piedici, sub o formă sau alta, instituţional sau neinstituţional.

Reporter: Cât de prezentă este România în comunităţile româneşti din Ucraina? Avem trei zone locuite de români – Maramureşul Istoric, Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei.

Viorel Badea: Într-adevăr, vorbim despre trei zone importante, poate ar fi chiar şi a patra, dincolo de Bug. Situaţia românilor din Ucraina este puţin diferită faţă de celalalte zone, mai ales din cauza mişcărilor destul de haotice din politica ucraineană – au câştigat cei de stânga, îi arestează pe cei ce sunt de dreapta. Donaţiile pe care le facem românilor de acolo sunt supuse unui control nefiresc în Europa mileniului III. De exemplu, dacă vreau să donez nişte cărţi şcolare pentru copiii români din Ucraina, trebuie să trimit câteva exemplare la Kiev, unde există un "conclav al înţelepţilor", care le citeşte pe toate, ca nu cumva să conţină ceva nepotrivit, exact ca în perioada comunistă.

Reporter: Cu toate acestea, România încearcă şi pe această cale să sprijine românii din Ucraina?

Viorel Badea: Încercăm pe toate căile. Intenţionăm să trimitem şi calculatoare, şi manuale. De asemenea, depunem eforturi, de atâta vreme, să înfiinţăm un institut cultural român la Kiev. Ştim bine care a fost istoria neromanţată a acestei iniţiative.

Reporter: Au trecut mulţi ani de la anunţarea acestei iniţiative. Ce anume a împiedicat realizarea proiectului respectiv?

Viorel Badea: Nu există niciun motiv. Probabil că Ucraina nu consideră că suntem atât de demni, încât să primim un argument oficial. Ni se spune doar că pe sub clădirea pe care am identificat-o ca posibil viitor sediu al institutului cultural român la Kiev, trec nişte cabluri de transmisiuni speciale. Dacă am alege o clădire, situată la cinci metri mai încolo, sunt convins să ne-ar spune că şi pe acolo trec cabluri.

Reporter: Nu ar fi mai simplu ca statul român să cumpere un imobil în capitala ucraineană?

Viorel Badea: Ba da, însă riscăm să cumpărăm un imobil, iar ulterior să ni se spună că şi pe sub acel imobil trec cabluri. Este o situaţie foarte delicată şi cred că ar trebui să fim puţin mai direcţi, mai pragmatici în relaţia cu ucrainenii – dacă nu avem posibilitatea să înfiinţăm un centru cultural la Kiev, atunci se închide şi Centrul cultural ucrainean de pe lângă Ambasada Ucrainei în România, situat chiar în centrul Bucureştiului, pe Calea Victoriei. Mai mult, dacă nu se alocă fonduri pentru comunitatea românească din Ucraina, care este foarte numeroasă, nici Bucureştiul nu mai finanţează comunitatea ucraineană din România. Lucrurile trebuie să fie foarte clare. Sper că ucrainenii vor înţelege timpurile pe care le trăiesc şi că, din punctul nostru de vedere, românii din Ucraina reprezintă cel mai important tezaur pe care îl avem în statul vecin. Ucrainenii trebuie să înţeleagă că românii de acolo nu sunt o comunitate care creează probleme sau stârneşte turbulenţe, ci o comunitate care ne poate apropia şi mai mult. Eu sper ca autorităţile ucrainene să înţeleagă lucrul acesta şi să oprească odată şi pentru totdeauna procesul de ucrainizare a şcolilor româneşti. Am făcut foarte multe demersuri în acest sens. Avem şi o comisie mixtă pentru minorităţi, pe care, însă, partea ucraineană a blocat-o. Sperăm să-i facem pe ucraineni să înţeleagă că, în cazul în care avem o relaţie bună şi pe acest palier, creşte şi forţa noastră regională, ca state din sud-estul Europei, în relaţia cu celelalte ţări. Dacă ucrainenii nu încearcă să se despartă de fantomele trecutului sovietic, cu siguranţă că noi nu vom putea renunţa niciodată să promovăm şi să protejăm comunitatea noastră din Ucraina şi evident că dialogul pe această zonă va fi impracticabil, în momentul în care ei nu vor înţelege că trebuie să aplice un tratament corect şi european românilor din statul vecin. Noi am încercat pe toate căile să îmbunătăţim situaţia. Eu, personal, în calitate de membru al Delegaţiei parlamentare române la APCE, am avut foarte multe intervenţii şi propuneri de amendare a unor rapoarte care făceau referire la funcţionarea instituţiilor în Ucraina. Cunoaştem foarte bine episodul cu biserica noastră de la Hagi-Curda, din raionul Ismail, pe care eu nu îl voi înţelege niciodată...

Reporter: Care a fost poziţia faţă de acest caz a domnului Ion Popescu, parlamentar ucrainean de etnie română şi preşedintele Delegaţiei ucrainene la APCE? Este colegul dumneavoastră în cadrul Adunării şi probabil cunoaşteţi activităţile domniei sale.

Viorel Badea: Domnul Popescu este un diplomat desăvârşit, o persoană care, pe anumite componente, este extrem de activă, chiar şi atunci când este vorba de comunitatea românească din Ucraina, însă, când avem de-a face cu subiecte complicate, preferă să nu fie în zona de turbulenţe, să fie puţin în afară. Am întâlnit acest lucru şi la alţi lideri de-ai noştri. Sincer, nici nu ştiu câţi sunt de-ai noştri, pentru că cei care într-adevăr reprezintă interesele comunităţii nu pot să stea deoparte, fără să le pese atunci când se întâmplă ceva cu românii săi şi, mai cu seamă, când este vorba despre o biserică construită într-un spaţiu în care trăiesc etnici români şi unde a mai existat cândva biserică românească, dar a fost dărâmată ulterior de autorităţile ateiste. Aşa că noi vom merge până la capăt pe toate aceste subicte şi cred că, indiferent de oamenii politici din România, pe acest tip de discurs, suntem toţi o apă şi-un pământ. În acest domeniu, suntem foarte bine structuraţi ca politică românească, în favoarea românilor din afara ţării. Sper ca lucrurile să ia o întorsătură favorabilă şi în Ucraina. Atunci când parlamentarii ucraineni au avut nevoie de noi să-i sprijinim în momentul în care se discuta despre izolarea Ucrainei în APCE, am fost alături de statul ucrainean şi am votat împotriva unei astfel de izolări. Am avut o datorie de onoare şi considerăm că nu am greşit. Pe de altă parte, şi ucrainenii trebuie să înţeleagă că, din punctul nostru de vedere, neamul românesc contează mai mult decât frontierele României. Acest lucru trebuie să fie foarte clar pentru toată lumea. Misiunea noastră este să protejăm comunităţile româneşti din afara ţării. Nimic nu ne stă în calea realizării acestei misiuni.

Reporter: Există posibilitatea ca, în cazul în care Ucraina nu va respecta drepturile etnicilor români de pe teritoriul său, România să procedeze la fel cum a făcut şi în cazul Serbiei, blocând drumul statului ucrainean spre UE?

Viorel Badea: Cu siguranţă, da. A fost greu până am spart gheaţa, până am revelat oamenilor politici şi opiniei publice româneşti care sunt problemele comunităţii noastre din afara ţării. Cunoaştem episodul de la Bruxelles, când am fost singuri împotriva tuturor, pentru că a trebuit să batem cu pumnul în masă atunci când am susţinut soluţionarea situaţiei legate de comunitatea românească din Serbia. Aşa vom proceda absolut pe toate celelalte componente ale comunităţilor noastre din afara României. Chiar şi atunci când este vorba de eventuale abuzuri la care ar fi supuşi români din statele Europei Occidentale.

Reporter: Ucraina se apropie, totuşi, de UE, iar problemele etnicilor români ar putea rămâne nerezolvate, la fel ca în cazul românilor din Valea Timocului. Îşi va schimba România strategia în acest sens, pentru a preveni unele situaţii întâlnite în relaţia cu Serbia?

Viorel Badea: Ne vom intensifica intervenţiile la nivelul instituţiilor europene în ceea ce priveşte situaţia românilor din Ucraina. Ministerul Afacerilor Externe are ca prioritate situaţia românilor de pretutindeni, iar DRP, la rândul său, şi-a cristalizat foarte mult strategiile privind protejarea comunităţilor româneşti. De asemenea, chiar în cadrul reuniunii anuale a diplomaţiei române, am cerut Ministerului Afacerilor Externe al României să dea o cu totul altă dimensiune Consulatului României de la Cernăuţi. Consider că Cernăuţiul ar trebui să fie în top cinci reprezentanţe diplomatice româneşti. În altă ordine de idei, până să se lipească de marea familie europeană, Ucraina va mai avea de făcut cel puţin 15 paşi, iar noi, la fiecare pas, vom pune pe masă chestiunea respectării drepturilor fireşti ale comunităţii româneşti din Ucraina, aşa cum vom face cu toţi ceilalţi. Interesul nostru este ca Ucraina să facă parte din UE, ca Serbia să fie alături de noi în UE, să avem graniţele în deplină siguranţă, în maximă securitate. Acest aspect, însă, nu poate fi obiect de negociere atunci când vorbim despre comunităţile româneşti. Lucrurile sunt foarte clare: respecţi o comunitate minoritară aşa cum sunt respectate toate comunităţile minoritare din Europa, primeşti undă verde, iar dacă nu faci acest lucru, trebuie să mai încerci o dată, până înţelegi exact ceea ce se întâmplă. Noi, politicienii români, nu ne permitem să facem negoţ cu identitatea românilor de pretutindeni.

Reporter: Au trecut aproape două luni de când România a blocat Serbia în negocierile referitoare la obţinerea statutului de ţară candidat la UE. Sunt vizibile unele schimbări în relaţia Belgradului cu minoritatea românească, după revizuirea între timp a poziţiei Bucureştiului faţă de aderarea Serbiei la UE?

Viorel Badea: Deocamdată, nu. Singura schimbare pe care am văzut-o este că românii de acolo au început să-şi înţeleagă foarte bine locul şi originea. Aceasta este o schimbare extraordinară. Spun că nu există modificări pozitive, deoarece o asemenea decizie s-a resimţit, în special, la nivelul politicii de vârf a Serbiei, aceste unde de şoc neajungând încă până la nivelul autorităţilor locale. Sunt foarte mulţi reprezentanţi ai autorităţilor locale care continuă să-i trateze pe români ca pe un grup fără o identitate bine stabilită. În Serbia, a fost o situaţie puţin ciudată, în sensul că românii se înţeleg foarte bine cu mulţi dintre sârbii care sunt originari de acolo, iar pentru a semăna haos în această comunitate, care are, totuşi, punţi de dialog, autorităţile aduc sârbi naţionalişti din Kosovo, din Bosnia. Noi nu putem să fim de acord cu toate aceste lucruri. Iar faptul că acordul cu Serbia a trecut prin Parlamentul român este o dovadă că Bucureştiul întinde o mână Belgradului. Prin acest acord, cerem instituţiilor europene să monitorizeze îndeplinirea obligaţiilor asumate de partea sârbă privind respectarea drepturilor minorităţilor. Aceasta este o chestiune care, cu siguranţă, va produce efecte. Oricum, acordul respectiv este unul din cei câţiva paşi pe care Serbia trebuie să-i facă pentru a se alătura statelor UE. Noi aşteptăm în continuare soluţionarea situaţiei legate de românii anchetaţi de autorităţile sârbe pe motive etnice, înfiinţarea de clase cu predare în limba română, dispariţia presiunilor la adresa Protopopiatului Dacia Ripensis al Bisericii Ortodoxe Române din Valea Timocului şi intrarea într-o normalitate de slujire în limba română. De asemenea, aşteptăm un răspuns afirmativ atunci când comunitatea românească solicită autorizaţie de construcţie pentru bisericile româneşti din Valea Timocului, precum şi să existe o reprezentare reală la nivel politic a românilor din Timoc, aşa cum sârbii din România beneficiază de reprezentant în Parlamentul de la Bucureşti. Avem toate aceste chestiuni pe agenda noastră de discuţii cu Serbia şi sunt convins că, odată ce Belgradul a intrat pe acest parcurs european, va fi mai uşor să avem un dialog cu autorităţile statului vecin. Trebuie să fim extrem de atenţi şi vigilenţi în ceea ce priveşte monitorizarea situaţiei comunităţii româneşti din Serbia, iar, din acest punct de vedere, presa românească ar trebui să fie foarte prezentă în această zonă. Nu concep să nu existe măcar o ştire pe săptămână la Jurnalul TVR despre ceea ce se întâmplă cu etnicii români din Serbia.

Reporter: Am discutat despre problemele românilor din Serbia şi din Ucraina, două ţări care nu fac parte din UE, însă există şi ţări membre ale UE care se pare că nu respectă drepturile minorităţii româneşti de pe teritoriile lor, mai exact Ungaria şi Bulgaria.

Viorel Badea: Este foarte adevărat. În Bulgaria, românii se confruntă cu problema recunoaşterii lor ca minoritate de către autorităţi. Acestea sunt chestiuni de Evul Mediu, am ajuns să recunoaştem sau să nu recunoaştem o evidenţă. Românii din Valea Timocului bulgăresc au aceeaşi origine etnică pe care o avem şi noi, iar acest lucru este constatat de cei care vizitează frecvent zona respectivă şi văd că, din cele 34 de sate româneşti din Timocul bulgăresc, bătrânii nu ştiu bulgăreşte. Originea lor românească se vede după port, obiceiuri şi modul de viaţă. Toate acestea sunt identice cu ceea ce întâlnim în Mehedinţi şi în Dolj. Dacă facem un studiu al monumentelor din Bulgaria, putem observa evoluţia bulgarizării numelor româneşti pe malul drept al Dunării. Cu toate acestea, avem în continuare discuţii cu partea bulgară, prin intermediul unei comisii mixte, în care cerem permanent să se facă o recunoaştere a minorităţii româneşti din Bulgaria, pentru că nu poţi să spui despre un grup etnic că este de origine necunoscută, mai ales dacă ai argumente de ordin etnico-lingvistic. Tocmai de aceea, nu am putut să înţelegem niciodată de ce a fost promovată această politică, în special în rândul popoarelor slave, în ceea ce priveşte mistificarea originii etnice a românilor care trăiesc în jurul României.

În Ungaria, situaţia este şi mai perfidă. Îmi aduc aminte că, în anii ’20, acolo existau peste 200.000 de români credincioşi greco-catolici. Astăzi, însă, realitatea este cu totul alta. Nu înţelegem de ce se întâmplă acest lucru, din moment ce facem presiuni asupra Ungariei să se renunţe la actuala modalitate de reprezentare a românilor prin autoguvernări, în condiţiile în care există autoguvernări ale românilor care sunt conduse de ţigani, nu de etnici români. A existat permanent un aşa-zis etnobusiness, adică, pentru a avea acces la nişte fonduri, declarai că aparţii minorităţii române. De asemenea, se mişcă foarte greu lucrurile în ceea ce priveşte recunoaşterea bisericii ortodoxe române ca biserică istorică în Ungaria. Nu trebuie să uităm nicio secundă că creştinii ortodocşi români au fost unii dintre pilonii civilizatori ai Ungariei, care au sprijinit cultural şi spiritual această ţară. Totodată, nu pot să înţeleg cum anumite publicaţii ale românilor din Ungaria nu se bucură de sprijinul efectiv al statului maghiar, atâta timp cât etnicii maghiari din România dispun de finanţare şi la nivel de comunitate minoritară, prin organizaţia Communitas, şi la nivel de partid politic, prin UDMR. Toate aceste chestiuni le avem în atenţie, însă, repet, trebuie să fim mai hotărâţi şi mai insistenţi.

Sursa foto: Viorel Badea

Interviu realizat de Sergiu Dan pentru Agenţia de presă RADOR

În localitatea românească Apșa de Mijloc din regiunea ucraineană Transcarpatia (Maramureșul Istoric) s-a desfășurat, marți, a doua ediție a concursului raional de poezie românească dedicat Zilei internaționale a limbii materne, sărbătorită anual de românii de peste Tisa ca Ziua Limbii Române. La evenimentul desfășurat la școala din Apșa de Mijloc au participat 35 de elevi din localități precum Biserica Albă, Dobric și Plăiuț, care au recitat versuri scrise de mari poeți români, cum ar fi Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Bacovia sau Grigore Vieru. Concursul a debutat cu o odă dedicată limbii române și a continuat cu un recital despre istoria limbii poporului român. Cei prezenți la manifestarea culturală de la Apșa de Mijloc s-au delectat, la final, cu mâncare tradițională maramureșeană și, bineînțeles, cu muzica și dansurile specifice zonei Maramureșului.

Printre invitații la eveniment s-au numărat profesorul Taras Dațio, de la Universitatea din Ujgorod, președintele asociației Speranța din Slatina, Mihai Tocar, prezentatoarea TV Georgeta Marina, de la televiziunea regională din Ujgorod “Tisa1”, precum și câțiva directori de școli și profesori din raionul Rahiv (Rahău). Cei prezenți la manifestare au discutat, printre altele, despre posibilitatea sărbătoririi Zilei Limbii Române pe data de 31 august, pentru a marca astfel evenimentul în aceeași zi cu românii din Republica Moldova și din România. Profesorii din școlile românești de peste Tisa urmează să ia o decizie în acest sens în viitorul apropiat.

Evenimentul de la Apșa de Mijloc a avut loc cu sprijinul asociației Speranța (Slatina, Ucraina), al Clubului Maramureșenilor din dreapta Tisei și al Asociației Convergențe Europene din România. De asemenea, la buna desfășurare a Zilei Limbii Române a mai contribuit Biblioteca Metropolitană din București, care a făcut o donație semnificativă de carte pentru cei 35 de copii participanți la concursul de poezie.

Sergiu Dan

Sursa Foto: www.cristiucana.wordpress.com

În ultimul timp, se constată o îmbunătăţire a relaţiilor dintre România şi Ucraina, cel puţin la nivel diplomatic. Vizita din luna noiembrie a ministrul ucrainean al afacerilor externe, Kosteantin Hrişcenko, la Bucureşti, a dat startul reluării dialogului între cele două state. La scurt timp, şeful diplomaţiei române, Teodor Baconschi, a efectuat, la rândul său, o vizită la Kiev, unde s-a întâlnit cu reprezentanţii conducerii ucrainene, dar şi cu liderii românilor din ţara vecină. În cadrul vizitei în capitala ucraineană, ministrul Teodor Baconschi a declarat că Bucureştiul ar dori ca Ucraina să se apropie de standardele europene, asigurând dreptul minorităţii române de a-şi păstra identitatea, limba şi tradiţiile, aşa cum se întâmplă cu minoritatea ucraineană din România. Potrivit declaraţiilor şefului diplomaţiei române, situaţia românilor din Ucraina şi ucrainenilor din România reprezintă un element important al dialogului dintre Bucureşti şi Kiev. Şeful Ministerului Afacerilor Externe al României a mai declarat, într-un interviu acordat ziarului ucrainean "Den", că Bucureştiul a oferit minorităţii ucrainene dreptul de a fi reprezentată în mod automat în Parlament, prin Uniunea Ucrainenilor din România şi că activităţile ucrainenilor de la noi din ţară sunt finanţate din bugetul public. Pe de altă parte, mai mulţi oficiali ucraineni au declarat în repetate rânduri că Bucureştiul nu respectă drepturile minorităţii ucrainene. În urmă cu câţiva ani, de exemplu, Consiliul regional Cernăuţi a cerut Ministerului Afacerilor Externe de la Kiev să se adreseze structurilor europene şi române în vederea iniţierii unei dezbateri referitoare la "situaţia catastrofală a drepturilor ucrainenilor din România". 

Pentru a cunoaşte mai bine situaţia acestei minorităţi, am stat de vorbă cu scriitorul român de etnie ucraineană Mihai Traistă, autor al mai multor cărţi în limba ucraineană şi, mai nou, al unui volum în limba română. De asemenea, Mihai Traistă este membru al Uniunii Ucrainenilor din România.

Reporter: Domnule Mihai Traistă, câţi ucraineni există în România, conform datelor penultimului recensământ, desfăşurat în 2002?

Mihai Traistă: Luând în considerare faptul că datele recensământului de anul acesta nu au fost încă făcute publice, din datele recensământului din 2002, ştim că în România există aproximativ 65.000 de ucraineni, aceştia locuind în Maramureş, Bucovina, Banat şi Dobrogea. Cei din Banat, de exemplu, care au venit din Ucraina, au sărbătorit recent 100 de ani de la strămutarea lor din regiunea ucraineană Zakarpatia (Transcarpatia, n.red).

R: Comunitatea ucraineană este reprezentată în Parlamentul de la Bucureşti de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR), care are deschise filiale în mai multe localităţi. Ţinând cont de faptul că reprezentaţi o asociaţie a etnicilor ucraineni, mai exact Asociaţia cultural-creştină Taras Şevcenko, al cărei preşedinte sunteţi, aţi putea să ne spuneţi câte astfel de asociaţii ale ucrainenilor există în România?

M.T: Sunt câteva asociaţii care figurează în cadrul UUR. În Maramureş, de exemplu, există Asociaţia Ivan Krevan, Asociaţia Dascălilor Ucraineni şi Asociaţia Huţulilor Ucraineni. Aceasta din urmă, dar şi Asociaţia cultural-creştină Taras Şevcenko nu fac parte din UUR. Mai există Uniunea Democrată a Ucrainenilor din România, cu sediul la Suceava.

R: Românii din Ucraina, de exemplu, realizează diferite proiecte culturale, turistice, religioase, împreună cu organizaţii similare atât româneşti, cât şi ucrainene. Se întâmplă lucrul acesta şi în rândul ucrainenilor din România, există asociaţii sau filiale ale UUR care să se ocupe de astfel de proiecte?

M.T: Nu ştiu de ce, dar, deşi a realizat două astfel de proiecte, din păcate, UUR nu mai este interesată de aşa ceva, în condiţiile în care bugetul alocat anul acesta de Guvernul român comunităţii ucrainene - aproximativ 1 milion de dolari - permite realizarea a tot felul de programe. Cu toate acestea, ştiu că Asociaţia Ivan Krevan, din Maramureş, câştigă foarte multe proiecte, la fel ca şi Asociaţia Dascălilor Ucraineni. Chiar şi huţulii, prin asociaţia lor, au reuşit să câştige un proiect.

R: Ce se întâmplă, totuşi, cu banii alocaţi UUR de Guvernul României? Unde este direcţionat acel milion de dolari?

M.T: Se construiesc foarte multe clădiri, UUR devenind astfel un fel de firmă de construcţii. Cumpărăm sedii, ridicăm clădiri impunătoare. La Timişoara, de exemplu, a fost construită casa culturală a ucrainenilor, la Sighetu Marmaţiei, la fel. De asemenea, se organizează multe festivaluri, în fiecare sat unde trăiesc ucraineni, o dată pe an având loc câte un eveniment cultural. Se mai alocă bani pentru editarea celor cinci publicaţii ale ucrainenilor din România, dintre care patru sunt în limba ucraineană - Naş Holos, Volne Slovo, Ukrainski Visnik, Dzvonik - şi una în română - Curierul Ucrainean. Se editează foarte multe cărţi, chiar şi 30 de titluri pe an.

R: În timpul vizitei la Bucureşti a ministrului ucrainean de externe, Kosteantin Hrişcenko, dar şi în cadrul recentei vizite la Kiev a omologului său român, Teodor Baconschi, partea ucraineană a accentuat că în România nu prea există şcoli cu predare în limba ucraineană. Ţinând cont de faptul că minorităţii ucrainene de la noi din ţară i se alocă, iată, un milion de dolari pe an, din care s-ar putea construi şi instituţii de învăţământ, aţi putea să-mi spuneţi de ce nu se întâmplă acest lucru? De ce ucrainenii din România nu au şcoli cu predare în limba lor maternă? Câte şcoli ucrainene există pe teritoriul României?

M.T: Cred că nu mai sunt astfel de şcoli, iar aceasta se întâplă nu din vina statului român, ci din cauza faptului că nu se ocupă nimeni de această problemă.

R: Există cereri din partea părinţilor privind deschiderea de şcoli cu predare în limba uraineană?

M.T: Nu există. Chiar părinţii sunt cei care nu doresc acest lucru şi nu pot să-mi explic de ce. Pe timpul lui Ceauşescu, de exemplu, făceam toate materiile în limba ucraineană, iar limba română era trecută drept „limbă modernă”. Avem, totuşi, Liceul ucrainean Taras şevcenko, de la Sighet, Liceul Laţcu-Vodă din Suceava, unde există o secţie ucraineană, mai este Liceul Iulia Haşdeu din Lugoj, care are o secţie ucraineană. Pe urmă, avem o secţie de ucraineană în cadrul Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava, una la Cluj-Napoca şi una la Bucureşti. La secţia ucraineană de la Universitatea din Bucureşti, sunt extrem de puţini ucraineni, mai mulţi sunt români.

R: De ce nu ocupă tinerii ucraineni aceste locuri?

M.T: Nu ştiu. A scăzut interesul. Părerea mea este că şi conducerea UUR ar trebui să se implice mai mult în această direcţie, în loc să construiască nişte clădiri în care, peste câţiva ani, nu va mai fi nimeni, cum este, de fapt, şi în prezent – acestea sunt goale, nu se întâmplă mare lucru în ele. Condiţii există şi ar putea face câte face ceva. Le-ar putea explica părinţilor că vin românii şi învaţă ucraineana pentru că au ce face cu această limbă. Există atâtea firme care au nevoie de cunoscători de limba ucraineană. În Maramureş, de exemplu, mai exact la Bocicoiu Mare, copiii ucraineni învaţă în limba maghiară pentru că primesc câte 40 de lei pe lună din partea unei organizaţii maghiare. Fiind săraci, elevii preferă ca, decât să înveţe ucraineana, că tot e facultativă, mai bine primesc 40 de lei şi învaţă în limba maghiară. Ar trebui, totuşi, ca aceşti copii să fie încurajaţi, chiar şi din punct de vedere financiar, să înveţe ucraineana.

R: Poate că o parte din milionul de dolari primit de UUR ar putea rezolva cumva şi această problemă.

M.T: Sigur că se poate, însă, sunt multe dispute legate de aceşti bani. Nu există transparenţă şi, puteţi vedea şi pe Internet, ucrainenii se plâng că nu ştiu unde se duc banii respectivi.

R: Românii din Ucraina, de exemplu, nu primesc fonduri din partea statului ucrainean, decât foarte puţine, la nivel regional şi nu sunt folosite pentru proiecte concrete. În plus, în unele regiuni ale Ucrainei, se inchid şcoli sau clase cu predare în limba maternă a celor care fac parte dintr-o minoritate sau alta. Iar românii de acolo nu sunt ocoliţi de această problemă. Prin urmare, aceştia se află într-o situaţie cu totul diferită de cea a ucrainenilor din România, deoarece vor să înveţe în limba română, dar încep să nu mai aibă unde. În România, în schimb, ucrainenii sunt cei care nu cer să li se construiască şcoli unde să poată învăâa în limba maternă.

M.T: În România nu există şcoli ucrainene, decât destul de rar, poate în vreo comună. Şi asta nu de mult timp, de vreo şase ani.

R: Este bine, totuşi, că se mai organizează acele festivaluri despre care aţi amintit mai devreme. Participă ucrainenii la astfel de evenimente? Sunt mulţumiţi de condiţiile pe care le au în România? Simt că le sunt respectate drepturile?

M.T: Sigur că da. Vorba lui Mircea Dinescu: "În ţara asta este mai bine să fii minoritar". Avem foarte multe drepturi, însă, din păcate, profită doar unii de ele. Alţii, probabil, pe la sate, nici nu ştiu de aceste drepturi, nu-i interesează. Din păcate, au loc prea multe festivaluri şi nu se fac mese rotunde, dezbateri, în urma cărora oamenii să rămână cu ceva întipărit în minte. Avem, totuşi, un festival de poezie ucraineană la Sighet, care a devenit între timp internaţional.

R: Îşi sprijină Ucraina minoritatea pe care o are aici? Stim că organizaţiile româneşti din afara ţării au dreptul să depună proiecte pentru finanţare la diferite instituţii din România, există această posibilitate şi în cazul minorităţii ucrainene de la noi din ţară, primesc sprijin financiar din partea Ucrainei?

M.T: Nu, nu primesc. Este destul de dureros să vezi că alte minorităţi primesc sprijin de la ţările-mamă. Ucraina nu face astfel de gesturi. Personal, am fost la multe conferinţe pe teme literare organizate în Ucraina, numai că de fiecare dată a trebuit să-mi plătesc drumul, cazarea, dar şi o taxă de participare la eveniment. Adică te invită, dar, dacă vrei să ţii un discurs, îţi cer 20 de dolari. Dacă vrei să ţi se publice materialul, mai dai o sumă de bani. Din această cauză, nu m-am mai dus.

R: În ce relaţii sunt ucrainenii din România cu Ambasada Ucrainei la Bucureşti? Există pe lângă ambasadă un centru cultural al ucrainenilor, colaboraţi cu instituţia respectivă?

M.T: Bineînţeles că există interes pentru colaborare, dar oricând se doreşte ca UUR să vină cu partea financiară. Am făcut, totuşi, câteva evenimente acolo, sunt amabili, ne sprijină cu fonduri de carte, ambasada de la Bucureşti dotând aproape fiecare şcoală din satele ucrainene cu aparatură, cărţi, ediţii de lux, albume despre Ucraina.

R: Ultima carte pe care aţi lansat-o, "Ibovnice cu ochi de Maramureş", prima, de altfel, în limba română, a beneficiat de sprijinul vreunei asociaţii ucrainene?

M.T: Da, a apărut cu sprijinul UUR.

R: Prin publicarea acestei cărţi, aţi devenit şi autorul piesei de teatru "Ibovnice cu ochi de Maramureş", care s-a jucat deja pe scena teatrului din Slatina, Olt. Cum a primit publicul această piesă maramureşeană, dacă pot să-i spun aşa, jucată de actori olteni?

M.T: Publicul a fost foarte încântat, au avut loc deja mai multe reprezentaţii şi vrem să mergem cu acest proiect şi în Maramureş. De asemenea, piesa va fi pusă în scenă şi la Bucureşti, de trupa de teatru InDArt.

Interviu realizat de Sergiu Dan, pentru Agenţia de presă RADOR

Foto: blogul scriitorului Mihai Traistă

Maramureşul istoric, zonă pe care marele poet şi publicist român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor şi portului unice. Totodată, amănuntele trecutului acestei părţi a României rămân necunoscute. De exemplu, nu mulţi cunosc faptul că sintagma „Maramureşul istoric” face trimitere la un teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componenţa statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.

În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Ţineghe, pe atunci arhivist drd., Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, iar în prezent director al Direcţiei judeţene Ilfov a aceleiaşi instituţii menţionează că „dezmembrarea Maramureşului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferinţa de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariţia legică a Imperiului Austro-Ungar şi apariţia statelor naţionale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureşul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.

„Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”

Sărind puţin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România şi Cehoslovacia”, prin care graniţa se stabilea pe Tisa. Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din fixarea graniţei pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau noua stare de fapt. La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la Bucureşti, „Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”. Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de pământuri şi arendaşi, precum şi pentru personalul întrebuinţat la exploatarea agricolă, în virtutea unui carnet. Circulaţia proprietarilor şi a posesorilor de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăţilor lor şi la trebuinţele impuse de exploatarea acestor proprietăţi.

Este foarte important de menţionat că, prin delimitarea frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat româneşti de pe malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Lunca, Săpânţa, precum şi comunele cu populaţie jumătate română, jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apşa de Sus, Bogdan, Frasin, Remeţi etc; se pierdeau minereurile neexploatate şi apele minerale etc. Cei mai afectaţi de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu, Bocicoiul Mare şi Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.

Exprimându-şi părerea în legătură cu dezmembrarea Maramureşului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înţelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct şi pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obţinut pentru Maramureş alte frontiere”.

Tot în revista “Dosarele Istoriei” sunt menţionate următoarele:

,,Diversitatea etnică a populaţiei din Maramureş era urmarea politicilor de colonizare, dusă de administraţia maghiară, şi de împământenire a evreilor”.

Rutenii – populaţie de origine slavă – s-au stabilit de-a lungul mai multor secole;

Germanii – prima şi cea mai masivă colonizare a lor s-a făcut între 1773 şi începutul secolului al XIX-lea;

Evreii sunt grupul etnic ce soseşte cel mai târziu, imigrând aici din Galiţia şi zone ale Poloniei şi Rusiei. Primul document ce aminteşte prezenţa lor este Conscripţia din 1728, când sunt amintiţi nouă evrei. La 1900 însă, ei reprezentau 18.8% din populaţie;

Ungurii sunt aduşi încă din secolul al XV-lea în zona Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcţionari şi formau o populaţie compactă în plasa Şugatag şi la Sighet. Numărul lor se va reduce simţitor după Primul Război Mondial.

Aproape uitaţi

Despre comunităţile româneşti din dreapta Tisei, din regiunea ucraineană Transcarpatia (în limba ucraineană Zakarpatia), mulţi nici nu ştiu că există. Foarte puţini au fost cei care, după ce au aflat de existenţa românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-şi păstreze limba, portul şi tradiţiile româneşti. Însă, chiar şi fără ajutorul cuiva, maramureşenii de peste Tisa au reuşit să-şi păstreze toate aceste elemente cu ajutorul propriilor forţe şi dorinţei de a transmite urmaşilor ceea ce au primit şi ei, la rândul lor, de la bunici şi străbunici. De-a lungul timpului, populaţia maramureşeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăţi, însă a reuşit să treacă victorioasă peste ele.

Foarte puţini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenţi şi cei de dincolo de Tisa, unde au făcut cunoscută dorinţa românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de pe malul stâng al Tisei. Atunci când s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’ la Tisa”, aceştia s-au simţit uitaţi şi au protestat, cerând ca România Mare să se întindă „până dincolo de Tisa”.Cu toate acestea, doleanţele lor se pare că nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătraţi ai comitatului Maramureş, României i-au rămas doar 3.381.

Poate nu am fi ştiut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apşa, diplomatul care ne-a lăsat drept moştenire, întregului popor român, „Diplomele maramureşene din secolul XIV şi XV”. Iar el este doar unul din marele număr al românilor adevăraţi care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului Nicolae Iorga, s-a născut limba română. La Mănăstirea din Peri, între 1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărţi bisericeşti.

Mai mult de 30.000 de români, cât arată statisticile oficiale

Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se întinde un şirag de sate şi comune româneşti deosebite, cu specific maramureşean. Printre cele mai frumoase şi bogate localităţi din imediata apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu din România, se numără Apşa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti. Localităţi tot atât de frumoase sunt incluse şi în raionul Rahiv (Rahău): Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuţ, Dobric etc.

În urma recensământului din Transcarpatia, efectuat în 2001, s-a stabilit că populaţia românească din regiune alcătuieşte un număr de peste 30.000 de locuitori. Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent, însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureşul de peste Tisa este, în prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001. Dacă luăm în considerare faptul că principalele comune româneşti de peste Tisa, Slatina, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc şi Biserica Albă, au fiecare cel puţin câte patru mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de locuitori, aşa cum arătau datele din 2001.

În toate aceste localităţi, oamenii vorbesc, simt şi trăiesc româneşte. Maramureşenii de peste Tisa îşi cresc copilaşii doinindu-le în limba veche, maramureşeană, o limbă care, spre deosebire de alte localităţi româneşti din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a păstrat foarte bine. Cu toate acestea, în ultimii ani, politica statului ucrainean este de aşa natură încât începe să se simtă reducerea semnificativă a libertăţii de exprimare în limba română, pentru comunitatea românească din întreaga Ucraină, dar şi pentru celelalte minorităţi din această ţară, cărora li se îngrădeşte, prin diferite mijloace, libertatea de a „trăi” în limba maternă.

Tradiţii şi cultură
Dar, cu toate acestea, românii de peste Tisa, aşa cum am spus şi mai sus, nu se dau bătuţi, încearcă să facă totul pentru a salva, chiar şi în vremuri mai dificile, ceea ce este esenţial existenţei unui popor – limba şi tradiţiile. De-a lungul anilor, nimeni nu a reuşit să le ia religia, cultura, limba. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri înalte, Apşele de Jos şi de Mijloc, Slatina, Biserica Albă şi toate cătunele mici de pe lângă acestea.

Cea mai veche biserică de lemn din Apşa de Mijloc veghează de pe dealul satului încă de la 1428. O alta bisericuţă construită pe deal poartă hramul Sfantului Nicolaie şi datează din anul 1776. Monumentele de patrimoniu construite în stil maramureşean sunt acum închise, însă asta nu înseamna ca aici credincioşii nu mai au lacăşe de cult deschise. Alte doua mari biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile mănăstiri. Şi la Apşa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561, iar cealaltă datează din 1776. Este foarte important de menţionat că toate aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În ceea ce priveşte viaţa culturală a românilor din Maramureşul de peste Tisa, se poate spune că aceasta nu prea există, iar cauza este faptul că nu primesc, practic, niciun sprijin. În cazul în care vor să organizeze vreo sărbătoare, vreun festival folcloric, aceştia pun mână de la mână şi, cu resurse mai puţine, încearcă să rezolve situaţia. Dar se întâmplă foarte rar să aibă loc astfel de acţiuni. De exemplu, în fiecare an, în luna mai, maramureşenii de peste Tisa organizează Festivalul Creaţiei Populare a Românilor din Transcarpatia, care, prin rotaţie, ajunge în fiecare localitate românească din zonă. La eveniment, sunt prezenţi locuitori ai tuturor satelor din apropiere, dar sunt invitate persoane şi din România, Republica Moldova sau alte ţări unde trăiesc români. Aceasta se întâmplă doar o dată pe an.

O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa informaţiei în limba română, aceştia având doar două ziare care apar o dată pe lună şi care, din cauză că nu au fonduri, este foarte posibil să fie închise, în viitorul apropiat, lucru care s-a mai întâmplat şi în anii precedenţi. De asemenea, neimplicarea autorităţilor române în viaţa fraţilor din Maramureşul de Nord este, în primul rând, şi cauza pentru care nici oficialităţile din Ucraina nu iau măsuri favorabile comunităţii româneşti de acolo. Sperăm însă că mesajul românilor din Maramureşul istoric de peste Tisa va fi auzit, iar cei din Ţară vor începe să se implice în viaţa lor, pentru că numai aşa va reuşi reîntregirea neamului românesc, chiar şi fără restabilirea graniţelor, ceea ce, în vremurile noastre, este imposibil, cu toate că sunt voci la Kiev care susţin că România ar dori, chipurile, să-şi revendice unele teritorii.

Bibliografie selectivă:

1.Ţineghe, Cristina (editor) – Dezmembrarea Maramureşului Istoric, decizii politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane (1919-1923), Ed. Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti, Bucureşti, 2009.

2. Marina, Mihai – Maramureşenii, portrete şi medalioane, Ed. Dragoş Vodă, Cluj- Napoca, 1998.

3. Românii – psihologie, identitate spiritual şi destin. Semne’ 94, 1995

Sergiu DAN